În ultimele decade, dezvoltarea psihoterapiei bazate pe dovezi a condus la apariția unui număr tot mai mare de protocoale de intervenție destinate diferitelor tulburări psihologice. Avem în prezent intervenții psihologice validate științific pentru depresie, tulburările de anxietate, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburările legate de traumă, precum și pentru tulburările de personalitate. Această dezvoltare a psihoterapiilor validate științifi reprezintă, fără îndoială, un progres important pentru practica psihologică. Dar cu toate acestea, o întrebare rămâne extrem de importantă în practica clinică, și anume: în ce măsură o tehnică sau metodă psihologică care funcționează pentru un grup de persoane, poate să funcționeaze la fel de eficient și pentru fiecare individ în parte?

În acest context, Hayes și colaboratorii (2026) în articolul ,,One size fits none: A call for an idionomic revolution”, atrag atenția asupra tendinței actuale privind metodele de cercetare din psihologia clinică, privind transferul rezultatelor obținute la nivelul grupurilor (eșantioanelor de studiu) direct la nivelul individului. Cu alte cuvinte, dacă o anumită relație între două variabile este identificată într-un eșantion clinic, sau dacă o intervenție produce rezultate favorabile, în medie, pentru un anumit diagnostic, există tendința de a presupune că aceeași relație sau intervenție va funcționa în mod similar pentru fiecare persoană care are aceleași caracteristici generale cu grupul investigat. Autorii consideră că această presupunere poate reprezenta o problemă importantă pentru practica psihologică, deoarece persoana concretă nu este, în realitate, „media” unui grup de participanți la un studiu.

Astfel, discuția mi se pare extrem de relevantă inclusiv pentru modul în care înțelegem psihoterapia cognitiv-comportamentală. Și asta deoarece, deși CBT a dezvoltat de-a lungul timpului numeroase protocoale specifice diferitelor categorii diagnostice, modelul cognitiv dezvoltat de Aaron T. Beck a avut întotdeauna în centrul său conceptualizarea și personalizarea persoanei concrete (Beck, 1976). Diagnosticul este important, deoarece ne oferă informații despre natura și severitatea simptomatologiei, dar diagnosticul nu reprezintă și nu poate înlocui conceptualizarea clincă de caz. Două persoane diagnosticate cu aceeași tulburare pot avea istorii de viață diferite, vulnerabilități diferite, credințe diferite și, mai ales, procese diferite care contribuie la menținerea dificultăților. Așadar, faptul că două persoane au același diagnostic nu înseamnă automat că ele trebuie să beneficieze de același tip de intervenție, în aceeași ordine și cu aceeași intensitate. Spre exemplu, două persoane diagnosticate cu depresie pot prezenta simptomatologii similare, însă pentru una dintre acestea problema poate fi menținută predominant de autocritică și de activarea unor credințe centrale legate de lipsa valorii personale, în timp ce pentru cealaltă un rol mai important îl poate avea izolarea socială, procesele ruminative, reducerea activităților plăcute sau dificultățile în sfera de rezolvării unor probleme concrete de viață (Hayes, et al., 2019). În aceste condiții, diagnosticul este același, dar conceptualizarea clincă de caz și, implicit, prioritățile intervenției CBT pot fi extrem de diferite.

Din această perspectivă, și am mai spus asta, cred că putem afirma că psihoterapia cognitiv-comportamentală este transdiagnostică la nivelul principiilor și proceselor pe care le utilizează. Modul în care persoana interpretează experiențele, activarea unor credințe, evitarea, comportamentele de siguranță, dificultățile de reglare emoțională sau anumite tipare comportamentale pot fi implicate în mai multe categorii diagnostice. Dar transdiagnostic nu înseamnă universal. Faptul că un proces este implicat în apariția sau menținerea mai multor forme de psihopatologie nu înseamnă că acesta este automat relevant pentru fiecare persoană diagnosticată cu una dintre aceste tulburări.

Tocmai aici intervine una dintre cele mai importante contribuții ale perspectivei idionomice. O relație identificată între două persoane, sau în cadrul relațiilor interpersonale, nu este automat identică cu relația care funcționează în interiorul unei persoane. Putem demonstra, spre exemplu, că persoanele care prezintă un nivel mai ridicat al ruminației au, în medie, simptome depresive mai severe. Dar această informație nu demonstrează automat că, pentru fiecare persoană, atunci când ruminația crește, simptomatologia depresivă se intensifică sau că reducerea ruminației va determina în mod necesar ameliorarea depresiei (Beck, et al., 2024). Hayes și colab., atrag atenția tocmai asupra acestei diferențe dintre relațiile statistice observate la nivelul grupurilor și procesele care funcționează efectiv în interiorul persoanei concrete.

Din perspectivă practică, acest lucru ne obligă să privim conceptualizarea clinică de caz nu ca pe o descriere statică a pacientului, ci ca pe un proces permanent de formulare și verificare a unor ipoteze. Cercetarea clinică ne poate spune ce procese ar putea fi importante, diagnosticul ne poate orienta către anumite modele psihopatologice, însă intervenția psihoterapeutică trebuie să stabilească în ce măsură aceste procese contribuie efectiv la menținerea problemei clientului/pacientului. Cu alte cuvinte, rezultatele cercetării pot reprezenta un punct de plecare pentru formularea unor ipoteze, însă conceptualizarea de caz și intervenția trebuie să verifice aceste ipoteze în raport cu problema specifică persoanei care beneficiază de psihoterapie. Mai mult decât atât, identificarea elementelor care țin de psihopatologie sunt utilizate la începutul unei intervenții CBT, pe când conceptualizare clinică de caz specifică CBT este un proces dinamic care începe în prima ședință de terapie și se finalizează în ultima ședință (Beck J., 2020).

În concluzie, autorii articolului nu și-au propus să demonstreze faptul că perspectiva idionomică trebuie interpretată ca o critică a tratamentelor validate empiric sau a protocoalelor de intervenție. Dimpotrivă, această teorie poate reprezenta o direcție importantă pentru dezvoltarea unei metode psihoterapeutice cu adevărat personalizate și fundamentate științific. Este nevoie de cercetarea realizată pe eșantioane clinice, cu scopul de a identifica regularități și procese psihologice relevante, dar avem nevoie și de evaluarea idiografică pentru a înțelege dacă aceste procese funcționează, sau nu, în cazul persoanei concrete. Așadar, poate că una dintre cele mai importante provocări pentru practica psihoterapeutică actuală este să nu ne mai întrebăm doar „ce intervenție funcționează pentru această tulburare?”, ci și „ce procese contribuie la menținerea problemei acestei persoane și ce intervenție poate modifica aceste procese?”. În acest sens, CBT poate fi transdiagnostică la nivelul principiilor sale fundamentale, dar intervenția propriu-zisă trebuie să rămână individualizată la nivelul conceptualizării și al modificării unor procese. Iar acesta este, probabil, unul dintre cele mai importante mesaje pe care perspectiva modernă orientată către procese ni le poate oferi pentru practica clinică.

Bibliografie:

Beck, A. T. (1976). Cognitive therapy and the emotional disorders. International Universities Press.

Beck, J. S. (2020). Cognitive behavior therapy: Basics and beyond (3rd ed.). Guilford Press.

Beck, A. T., Rush, A. J., Shaw, B. F., Emery, G., DeRubeis, R. J., & Hollon, S. D. (2024). Cognitive therapy of depression (2nd ed.). Guilford Press.

Hayes, S. C., Ciarrochi, J., Sahdra, B., Hofmann, S. G., & colleagues. (2026). One size fits none: A call for an idionomic revolution.

Hofmann, S. G., & Hayes, S. C. (2019). The future of intervention science: Process-based therapy. Clinical Psychological Science, 7 (1), 37–50. https://doi.org/10.1177/2167702618772296