Influenţa filosofiei stoice in terapiile cognitiv-comportamentale

Cosmin Popa, Gabriela Buicu, Lucian Ile, Zsolt Jakab, Florin Buicu, Influenţa filosofiei stoice în terapiile cognitiv-comportamentale, lucrare prezentata în cadrul conferintei internationale Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity (GIDNI – I) – Psychology and Sociology. Publicată în volumul: Globalization and intercultural dialogue. Multidisciplinary perspectives (Editor: Iulian Boldea), Editura Arhipelag XXI Press, 2014.

Filosofia stoică reprezintă un curent filozofic care s-a dezvoltat în sec. al III-lea Î.C., şi a continuat să dăinuie până în sec. al-II-lea D.C., virtutea fiind considerată de către stoici ca fiind singurul bine, iar aceasta era necesar să fie în relaţie cu legile naturii (Nelson-Jones, 2004). Încă din antichitate atât în filosofia greacă cât şi în cea romană exista preocuparea şi credinţa, precum că, utilizarea filosofiei poate fi un tratament eficient al bolilor mintale. Nebunia în sensul popular, este prezentă în operele literare epice, tragice, comice, poetice sau istorice ale antichităţii, dar învăţaţii vremii realizează faptul că verbalizarea suferinţei reprezintă un punct de plecare spre vindecarea, sau dacă nu cel puţin spre alinare. Curentele cele mai folosite în epocă cu scop curativ pentru vindecarea suferinţei psihice şi emoţionale au fost filosofia stoică şi cea epicuriană (Simon, 2008).

Dar nu numai medicina şi psihoterapia a fost influenţată de aceste curente filosofice. Principiile gândirii clasice elaborate de către filosofi antici greci, au pătruns în conştiinţa vestică influenţând discursul intelectual şi modul de gândire european, dar nu numai. Vechile scrieri atât greceşti cât şi romane au fost extrem de studiate în perioada Renaşterii, astfel că întregul sistem filosofic, politic şi social s-a regăsit la nivelul unor tiparele de gândire determinate de către acest mod de cunoaştere. Pitagoricieni, heraclitienii, democritienii, platoniştii, epicurienii, dar şi post-socratici, au încercat să dezvolte o gândire bazată pe legi naturale, determinată în mare parte de o ordine raţională, decât de o gândire magică atât de comună acelor vremuri (Dumont, 2010). ,,Nu lucrurile exterioare sunt cele care ne deranjează ci modul în care interpretăm prin gânduri acele lucruri”, această opinie este susţinută încă din antichitate de filosofi precum Epictet, Gautama Buddha, Seneca şi Marcus Aurelius, iar în epoca contemporană de către Bernard Russell, Martin Heidegger, Jean Paul Sartre, precum şi mulţi alţi. Astfel, filosofia stoică este fundamentată pe conceptual de raţional şi raţionalitate. Chrysippus, reprezintă unul dintre cei mai influenţi  gânditori stoici, el arătând faptul că există un conflict între emoţie şi dorinţă, acesta putând fi mediat de către raţiune. Epictet influenţat de către Socrate, susţine faptul că oamenii pot depăşii anumite problem de viaţă sau psihologice şi că stă în puterea lor să facă acest lucru, totul ţinând de alegerea mentală prin care o persoană se raportează la acel eveniment/problemă psihologică (Still, 2010; David, 2006).

Există o părere unanimă în ceea ce priveşte determinanţi biologici şi psiho-sociali ai dezvoltării personalităţii umane, dar cu toate acestea, chiar în prezenţa unor factori genetici dezadaptativi, oamenii reuşesc în mare parte să-şi schimbe propriile gânduri, emoţii şi comportamente, prin intermediul educaţiei, vocaţiei şi conduitelor recreative (Ellis, 2002). Plecând de la conceptele filosofice stoice, cunoscutul psihoterapeut american Albert Ellis,  a observat faptul că oamenii nu sunt deranjaţi de  gândurile lor, ci mai exact de modul rigid şi absolutist  prin care interpretează evenimentele de viaţă, acest lucru fiind mai apoi preluat şi dezvoltat în terapia cognitiv-comportamentală, atât de către Albert Ellis, dar şi  de către Aaron T. Beck (Dryden, 2009). Aşa apare în anii `60 psihoterapia raţională, respectiv terapia cognitiv-comportamentală. Printre cei mai influenţi pionieri ai terapiei cognitiv-comportamentale se numără Aaron T. Beck si Albert Ellis, aceştia susţinând teoria conform căreia majoritatea tulburărilor psihice şi psihologice au la bază modele cognitive eronate. Psihoterapiile cognitiv-comportamentale reprezintă intervenţii psihologice validate ştiinţific, aplicabile într-o arie largă de tulburări psihice şi emoţionale. Sub denumirea de psihoterapii cognitiv-comportamentale se află mai multe şcoli, cele mai importante fiind psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală (REBT; iniţiată de Albert Ellis), psihoterapia cognitivă (CT, iniţiată de Aaron Beck), modificările cognitiv-comportamentale (iniţiate de Donald Meichenbaum).  Indiferent de originea școlii, psihoterapiile cognitiv-comportamentale au un fundament teoretico-experimental comun, care le particularizează, diferenţiindu-le în acelaşi timp de alte psihoterapii (Dryden & DiGgiuseppe, 2003; Buicu, Popa, Ardelean, & Ile, 2013;)

Influenţată de gândirea stoică, în terapia cognitiv-comportamentală apar conceptele de raţional/iraţional sau funcţional/disfuncţional.  Deci, aceşti termeni sunt folosiţi pentru a descrie gândurile sau emoţiile funcţionale/disfuncţionale, definind în sine tipul de percepţie asupra evenimentelor. Modelul cel mai comun pentru a descrie raportarea la un eveniment şi generarea unor emoţii din cele două categorii, poate fi reprezentată exact prin modelul ABC cognitiv (Ellis, David, & Lynn, 2010). Modelul ABC poate fi descris astfel: A-ul (situaţia activatoare) , poate fi o situaţie cotidiană sau poate fi un sentiment, gând, senzaţie. A-ul se este legat de întreaga personalitate a subiectului. B-ul (credinţele) sunt gândurile/credinţele persoanei despre A, adică ce crede subiectul despre acel eveniment/situaţie. C-ul (consecinţe) reprezintă ceea ce rezultă în urma poziţionării subiectului prin B faţă de A, care poate reprezenta sentimente, afecte, senzaţii fizice etc. Chiar dacă acest model apare separat, în realitate cele trei componente ale modelului se află într-o interdependenţă (Ellis, 2003, David, 2006). Beck şi Beck (1976) grupează simptomele din tulburările emoţionale sub forma unor gânduri automate negative care, la rândul lor, influenţează emoţiile, acestea având un efect direct asupra comportamentelor. Gândurile automate reprezintă acele gânduri care apar în mod spontan, fără efort şi fără a fi conştientizate de către pacient. Acesta le conştientizează în momentul în care i se cere să se concentreze asupra lor. Gândurile automate pot apărea şi sub forma unor imagini. Discutarea şi modificarea gândurilor automate negative determină o schimbare pozitivă în plan emoţional şi inclusiv comportamental (Persons, 2008; Beck, 2010).

Epicur, la fel ca şi stoicii, oferă o perspectivă raţională asupra vieţii plecând de la premisa că ataşarea emoţională redusă faţă de lucrurile materiale, dar şi faţă de dorinţă, ar reprezenta o cale către stabilitatea emoţională. Cu alte cuvine, este important să avem mai puţine dorinţe sau să cream un echilibru între ceea ce se poate realiza şi realitate, pentru a fi mai fericiţi. Trei probleme majore au reprezentat sfera sa de interes în aplicarea acestei teorii, şi anume: sexul, moartea şi furia. În acest punct filosofia epicuriană şi stoică, contrastează cu teoriile lui Sigmund Freud, în sensul că, dacă primii afirmă că războaiele, violenţa, agresivitate sunt generate de ataşamente prea intense faţă de obiecte, lucruri, situaţii, Freud, are o viziune mult mai pesimistă susţinând faptul că agresivitatea şi distrugerea există în fiecare dintre noi în formă latentă, fiind nevoie doar e un stimul pentru ca aceasta să devină manifestă (Ghaemi, 2003). În terapia cognitiv-comportamentală, dorinţa, teama, sexualitatea, deci şi lumea înconjurătoare, sunt descrisă şi reprezentate, mai ales într-o stare nevrotică, prin intermediul unor scheme cognitive. Bineînţeles, dacă vorbim despre probleme psihologice, vorbim despre scheme cognitive dezadaptative care-i influenţează emoţiile, comportamentele şi atitudinile pacientului. Schemele cognitive dezadaptative, reprezintă modele stabile, generalizate, care se dezvoltă încă din copilărie, identificarea şi înţelegerea lor dovedindu-se utilă în tratarea unei game largi de condiţii psihopatologice. Schemele sunt mai mult dimensionale decât categoriale şi mai mult cognitiv-afective decât comportamentale. Aceste scheme provin conceptual atât dintr-o abordare tradiţională psihologică a personalităţii, cât şi dintr-o perspectivă fenomenologică cognitivă; fiind mai puţin tributară nosologiilor psihiatrice operaţionalizate sau ale psihopatologiei descriptive (Popa, Nireştean, Ardelean, & Buicu, 2012).

Schemele sunt împărţite în trei categorii, adică: schema de întreţinere, schema de evitare şi schema e compensare. Le vom analiza pe rând. Schema de întreţinere se referă la procesele prin care sunt admise schemele maladaptative în mod rigid. Schema de evitare are influenţă asupra sferelor afective, cognitive şi comportamentale, şi se activează pentru a evita efectele negative asociate cu schema însăşi. Schema de compensare este o modalitate de supracompensare a unei scheme maladaptative, dar toate acestea provoacă un disconfort major la nivel emoţional în cazul pacientului (Popa, Buicu, & Ardelean, 2012). Cu alte cuvinte pornind de la modelul stoic şi epicurian transpus la terapia cognitiv-comportamentală, am putea evidenţia trei credinţe iraţionale principale, prezente în cazul unor pacienţi:

  1. Raportarea disfuncţională la un eveniment/situaţie care ţine de satisfacerea unei dorinţe/trebuinţe prin intermediul unui gând iraţional de genul ,,trebuie să……aici şi acum”.
  2. Evitarea confruntări cu situaţia, din cauza anxietăţii privind lipsa de control sau de teama de necunoscut.
  3. Supra-compensarea unor stări neplăcute prin neacceptarea lor şi căutarea exagerată a hedonismului, folosind sintagma ,,trebuie”. Spre exemplu, persoana amplifică o situaţie disconfortantă făcând din aceasta o adevărată ,,tragedie”, deoarece lucrurile nu s-au petrecut ,,cum trebuie”.

Toate aceste percepţii generate prin intermediul schemei, induc o stare de distres şi disconfort emoţional, în cazul acelor pacienţi. De aceea, evaluarea raţională şi acceptarea unor situaţii, chiar disconfortante, printr-o reformulare adaptativă ar reduce considerabil gradul de anxietate şi depresie. Erorile de gândire incluse în cadrul acestor credinţe iraţionale, sunt abstractizarea selectivă şi cerinţele imperative de tip ,,trebuie”. Aşa cum am arătat mai sus, aceste scheme provoacă un disconfort considerabil astfel că punerea lor la îndoială de către pacient şi reformularea adaptativă ar scădea considerabil disconfortul emoţional. Astfel, dacă cele trei credinţe iraţionale generate de scheme ar fi disputate raţional, gândurile alternative raţională ar fi următoarele:

  1. Chiar dacă mă simt anxios/depresiv, deoarece nu-mi pot îndeplini dorinţa X, în pofida disconfortului pot accepta acest lucru, deoarece ştiu că uneori în viaţă lucrurile nu se întâmplă aici şi acum. As prefera ca lucrurile să se întâmple aşa cum vreau eu, dar pot suporta faptul că acel lucru nu se întâmplă exact aşa cum mi-aş dori.
  2. Cu toate că în momentul de faţă aş dori să evit situaţia Y, îmi dau seama că acea situaţie nu este periculoasă sau catastrofică. Doar eu mă gândesc că s-ar putea întâmpla ceva rău, dar ştiu faptul că între gând şi realitate este o diferenţă enormă. Faptul că mă gândesc că îmi pierd controlul, sau că este ceva periculos,  sunt doar gânduri, nu înseamnă că o să se şi întâmple.
  3. Mi-aş dori să fiu bine în fiecare zi, dar ştiu faptul că oameni fiind nu putem fi perfecţi. Nu înseamnă că dacă astăzi mă simt puţin rău se va întâmpla ceva groaznic. Este dor neplăcut, dar nu este catastrofic. Probabil mâine o să mă simt diferit, este doar o stare trecătoare, cum am mai avut şi în trecut (David, 2012).

Cu alte cuvinte este nevoie ca pacientul să aibă un monolog cu sine, în care să dispute aceste gânduri negative, la final trăgând o concluzie de genul celor de mai sus. Această tehnică de disputare a gândurilor, are ca efect scăderea anxietăţi/tristeţii generate de interpretarea eronată a pacientului într-o anumită situaţie (Clark & Beck, 2012).

Pentru exemplificare, vom prezenta schematic relaţia dintre gând/schemă/credinţă – emoţie- comportament ar putea fi descrisă prin modelul de mai jos (adaptare după Beck, Freeman, Davis, & colab., 2011):

 


                                        Informaţii relevante din copilărie

Mediu familial strict, hipermoralizator.

 

Convingeri fundamentale

Eu ştiu ce este mai bine;

Detaliile au o importanţă crucială;

Ceilalţi ar trebui să se străduiască mai mult;

 

AsumpţIi condiţionale

Dacă nu am metode, totul se va nărui;

Orice imperfecţiune sau defect în performanţa mea, produce o prăbuşire în lanţ;

Dacă acest lucru nu-mi reuşeşte sunt un ratat

 

CONVINGERI INSTRUMENTALE

Trebuie să deţin controlul;

Trebuie să fac totul perfect;

Eu ştiu ce este mai bine;

Detaliile sunt cruciale;

 

Strategii de coping

Crearea unui sistem de reguli bazate pe ar trebui;

Maxim control asupra propriului comportament prin ar trebui şi autoreproşuri;

Poate ajunge până la coerciţie sau supunere impuse sine sau celorlalţi.

 

Gânduri  Automate

Sunt neajutorat, pierd controlul;

Ar trebui să fiu mai bun în tot ceea ce fac;

Trebuie să fiu bun în toate, altfel ceilalţi mă vor judeca.

 

EMOŢII

Anxietate, îngrijorare, nelinişte, iritabilitate.

 

Senzaţii fizice

Tahicardie, senzaţie de scurtare a respiraţiei, tremor, încordare musculară.

Comportament

Încearcă să devină şi mai structurat în sarcinile pe care le efectuează;

 

      Dacă ar fi să facem o paralelă cu stoicismul, se relevă faptul că dintre filosofi stoici Seneca a fost primul care a scris în mod concret şi sistematic, despre schimbarea emoţiilor prin intermediul gândurilor, referindu-se la controlul furiei. El a negat valoarea emoţiilor, furia fiind considerată cu preponderenţă un sentiment extrem de negativ. Cu toate acestea, Seneca a avansat teoria conform căreia furia poate fi minimalizată prin intermediul gândurilor, şi transformată astfel într-un sentiment funcţional. Cu alte cuvinte, din punct de vedere terapeutic, Seneca a observat că de fapt gândul precede emoţia, iar emoţia poate fi schimbată astfel prin intermediul gândurilor (Novaco, 2002).

Influenţa filosofiei greceşti nu se regăseşte doar prin filosofia stoică în cadrul terapiei cognitiv-comportamentale, ci şi prin intermediul influenţelor socratice. În ceea ce-l priveşte pe Socrate, nu a existat un lucru mai important pentru acesta,  decât raportarea la viaţă prin  celebrul dicton ,,cunoaşte-te pe tine însuţi” sau ,,nimic în exces”. Socrate afirmă că fiecare om are capacitatea de a se cunoaşte şi de a interioriza anumite roluri, cu o singură condiţie, adică, să existe voinţă de autocunoaştere şi schimbare. Meritul lui Socrate a fost acela că a servit ca exemplu, astfel că personalitatea sa, i-a influenţat pe alţii în mod pozitiv, determinându-i să se întoarcă către sine, adică către universul prezent în fiecare (Baudart, Chenet, Dumont J-P., & colab., 2000).  Socrate era renumit pentru răbdarea cu care îi asculta pe interlocutorii săi, după care adăuga propriile observaţii. De exemplu, cerea explicaţii suplimentare întrebându-şi interlocutorul ce înţelege prin cuvântul virtute, pe care anterior l-a enunţat.  De asemenea, avea o predilecţie către lucruri şi precizări exacte, întrebând ce este sau ce însuşiri are un anumit lucru/obiect/fenomen, descris de către interlocutor. Astfel, Indro M. descrie faptul că Hippias a afirmat la un moment dat: ,, pe Zeus, e foarte uşor să ironizezi răspunsurile altora, fără să dai tu unul. Eu refuz să-ţi spun ce înţeleg prin dreptate, dacă nu spui tu mai întâi ce crezi despre ea!” (Indro, 2004).

Pornind de la dialectica socratică terapia cognitivă a preluat acest tip de dezbatere, sub o formă modificată desigur, iar ideea de bază în cazul întrebărilor socratice fiind aceea că terapeutul întreabă pacientul plecând de la o premisă pe care o cunoaşte sau cel puţin o intuieşte. Cu alte cuvinte, terapeutul cunoaşte în mare răspunsul pe care îl va oferii pacientul dar îl lasă pe acesta să descopere singur despre ce este vorba. Întrebările socratice structurează terapia, astfel că pacientul este ghidat în permanenţă fără a fi convins sau fără a se face terapie într-un mod strict didactic (Beck J. , 2011). 

Deşi a până acum a fost abordat modul de gândire şi influenţa filosofiei stoice asupra terapiei cognitiv-comportamentale, nu trebuie uitat faptul că toate aceste învăţături se regăsesc în acţiune, adică din punct de vedere psihologic în comportament. Astfel, Marcus Aurelius afirma: ,,Nu în pasiune ci în acţiune stau binele şi răul unui vieţuitor raţional politic; după cum nici virtutea şi nici viciul unei astfel de fiinţe nu stau în pasiune ci în acţiune (p. 273)”; sau Obişnuieşte-te pe cât posibil, pentru orice acţiune pe care o faci, să te întrebi pe tine însuţi: ,,La ce scop îşi raportează acest om acţiunea?” Dar începe cu tine însuţi şi, în primul rând cercetează-te cu atenţie pe tine însuţi (p. 317)” (Aurelius, 2013). Observăm îndemnul la acţiune, acest îndemn regăsindu-se la nivelul conduitelor şi al comportamentelor. Luând în considerare curentul behaviorist reprezentat de către J.B. Watson, B.F. Skinner şi alţi reprezentaţi ai aceste orientări psihologice şi psihoterapeutice, sesizăm o paralelă (oarecum puţin forţată) între curentul stoic care îndeamnă la acţiune şi behaviorism. Punctul comun este reprezentat de acţiune, adică de intenţia sau raţionamentul transpus în act. Cu toate acestea, cunoaştem faptul că efectele terapiei comportamentale au fost studiate extensiv şi empiric alături de intervenţiile de tip cognitiv. S-a validat astfel ipoteza că în tratamentul tulburărilor psihopatologice, intervenţia comportamentală este una distinctă. Ideea creşterii numărului  de evenimente plăcute, fără intervenţii cognitive, a fost aplicată în mai multe situaţii. În cadrul psihoterapiei cognitiv-comportamentală, intervenţia comportamentală a fost văzută ca un  tratament de elecţie pentru multe tulburări psihopatologice. Studiile recente arată faptul că intervenţiile comportamentale sunt extrem de eficiente mai ales în tratarea anxietăţii şi depresiei. O analiză în cadrul unor şedinţe de terapie cognitivă  a depresiei a demonstrat că pacienţii trataţi prin tehnici comportamentale au obţinut progrese semnificative la finalul terapiei, inclusiv din punct de vedere cognitiv. De asemenea, rezultatele pozitive constatate în urma intervenţiei psihoterapeutice,  arată că activarea comportamentale este una dintre tehnicile cele mai eficiente  din terapia cognitiv-comportamentală implicată în tratamentul  tulburărilor psihopatologice (Popa C. , Buicu, Ardelean, Gabos, & colab., 2013).

Pasul următor se referă la recomandarea unui plan de tratament pacientului. Planul de tratament trebuie să fie clar formulat şi  în acord cu toate evaluările şi investigaţiile efectuate până în acel moment. O modalitate bună de a formula planul de tratament, constă în a începe prin a descrie scopurile şi modul de aplicare al tehnicilor, iar nu în ultimul rând obiectivele care se urmăresc prin aplicarea acestui tratament. Terapeutul descrie de asemenea şi beneficiile şi riscurile intervenţiei, luând în permanenţă în considerare expectanţele pacientului, având în permanenţă grijă ca acestea să fie realiste şi în raport cu obiectivele terapeutice. Inclusiv planul de tratament poate fi negociat împreună cu pacientul, pentru a ajunge la un punct de vedere comun (Persons, 2008).

Principalele tehnici incluse în planul de tratament specifice terapiei cognitiv-comportamentale, sunt: decatastrofizarea, interogarea socratică, restructurarea cognitivă, săgeata descendentă, descoperirea ghidată, expunerea, desensibilizarea comportamentală, experimentele comportamentale, tehnici de relaxare, tehnici de control al respiraţiei, etc. Planul de tratament poate fi ajustat pe toată perioada terapiei, iar ultima fază se referă la şedinţele de follow-up şi de prevenire a recăderilor. Studiile arată faptul că în cazul pacienţilor care urmează terapie cognitiv-comportamentală, recăderile sunt mai rare, şi de o intensitate mai scăzută (Leahy & Holland, 2012; Ylieff & Fontaine, 2008; Andrews, Creamer, Crino, Hunt, & Lampe, 2008).

Lucrarea de faţă si-a propus să descrie relaţia dintre terapia cognitivă şi filosofia stoică. Am dori să încheiem această lucrare cu opinia istoricului şi filosofului Durand W., care susţine că filosofia nu poate explica lumea, pentru că ea reprezintă doar o parte iar o parte nu poate explica întregul, dar totuşi filosofia încearcă să ne îndrume spre găsirea fericirii. Citându-l pe Epicur, Durand, arată că la intrare în grădina lui Epicur se putea citi: ,,oaspete al meu, aici vei fi fericit, pentru că aici fericirea este binele suprem”.  Pornind de la învăţătura epicuriană am putea să încheiem concluzionând faptul că nu poţi avea o viaţă liniştită şi plăcută decât printr-un mod de viaţă raţional, virtuos şi onorabil, şi viceversa, nu poţi trăi liniştit, raţional, virtuos şi onorabil dacă nu duci o viaţă plăcută (Durant & Durant, 2002). Această concluzie cred că este un punct comun al filosofiei stoice, epicuriene şi socratice regăsit într-o mare măsură în cadrul terapiei cognitiv-comportamentale.

           

 

Bibliografie

 

Andrews, G., Creamer, M., Crino, R., Hunt, C., & Lampe, L. (2008). Psihoterapia tulburărilor anxioase. Ghid practic pentru terapeuţi si pacienţi. Iaşi: Polirom.

Aurelius, M. (2013). Gânduri către sine însuşi. Bucureşti: Humanitas.

Baudart, A., Chenet, F., Dumont J-P., F. F., & colab. (2000). Istoria filosofiei. Bucureşt: Universul Enciclopedic.

Beck, A., Freeman, A., Davis, D., & colab. (2011). Terapia cognitivă a tulburărilor de personalitate. Cluj-Napoca: ASCR.

Beck, J. (2010). Psihoterapie cognitivă. Cluj-Napoca: RTS.

Beck, J. (2011). Cognitive behavior therapy : basics and beyond. New York: The Guilford Press.

Buicu, G., Popa, C., Ardelean, M., & Ile, L. (2013). Psihoterapia de la tradiţional la modern. Conferinţă IETM 5 (pg. 908-917). Tîrgu-Mureş: Universităţii Petru Maior.

Clark, D., & Beck, A. (2012). Terapia cognitivă a tulburărilor de anxietate. Cluj-Napoca: ASCR.

David, D. (2006). Rational Treatmens. Bucureşti: Tritonic.

David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitiv şi comportamentale. Iaşi: Polirom.

David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitiv-comportamentale (ed. a 2-a). Iaşi: Polirom.

Dryden, W. (2009). Rational emotive behaviour therapy : distinctive features. London: Routledge.

Dryden, W., & DiGgiuseppe, R. (2003). Ghid de terapie raţional-emotivă şi comportamentală. Cluj-Napoca: RTS.

Dumont, F. (2010). A History of Personality Psychology. New York: Cambridge University Press.

Durant, W., & Durant, A. (2002). Viaţa în Grecia Antică (Vol. III). Bucureşti: Prietenii Cărţii.

Ellis, A. (2002). Overcoming resistance : a rational emotive behavior therapy integrated. New York: Springer Publishing Company.

Ellis, A. (2003). Albert Ellis; Live! London: SAGE Publications Ltd.

Ellis, A., David, D., & Lynn, S. (2010). Rational and Irrational Beliefs: A Historical and Conceptual Perspective. În A. Ellis, D. David, & S. Lynn, Rational and Irrational Beliefs (pg. 3-22). New York: Oxford University Press, Inc.

Ghaemi, S. (2003). The Concepts of Psychiatry. Baltimore: The Johns Hopkins University Press.

Indro, M. (2004). Istoria Grecilor. Bucureşti: Artemis.

Leahy, R., & Holland, S. (2012). Planuri de tratament şi intervenţii pentru depresie şi anxietate. Cluj-Napoca: ASCR.

Nelson-Jones, R. (2004). Cognitive Humanistic Therapy. London: SAGE Publications Ltd.

Novaco, R. (2002). Anger Control Therapy. În M. Hersen, & W. Sledge, Encyclopedia of Psychotherapy (pg. 41-48). Waltham: Academic Press.

Persons, J. (2008). The case formulation approach to cognitive-behavior therapy. New York: The Guilford Press.

Popa, C., Buicu, G., & Ardelean, M. (2012). Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă abordată prin terapie cognitiv-comportamentală. Acta Medica Transilvanica, 2(1), 112-113.

Popa, C., Buicu, G., Ardelean, M., Gabos, C., & colab., ş. (2013). Abordarea psihoterapeutică a episodului depresiv afectiv. Conferinţă IETM 5 (pg. 889-898). Tîrgu Mureş: Universităţii Petru Maior.

Popa, C., Nireştean, A., Ardelean, M., & Buicu, G. (2012). Combined Therapies in generalisied anxiety disorder comorbid with obsessive-compulsive personality. Revista Romana de Psihiatrie, 47-49.

Simon, B. (2008). Mind and Madness in Classical Antiquity. În E. Wallace, & J. Gach, History of Psychiatry and Medical Psychology (pg. 175-197). New York.

Still, A. (2010). Rationality and Rational Psychotherapy: The Heart of REBT. În D. David, J. Lynn, & A. Ellis, Rational and Irrational Beliefs (pg. 23-48). New York: Oxford University Press, Inc.

Ylieff, M., & Fontaine, O. ( 2008). Demers diagnostic şi analiză funcţională. În O. Fontaine, & P. Fontaine, Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă (p. 75). Iaşi: Polirom.

 

 


Comments are closed.